Logo 100 Absolut Artists

Consuma Responsabil

Logo 100 Absolut Artists
ADINA PINTILIE

ADINA PINTILIE

Adina Pintilie

Adina e regizoare și scenaristă, a studiat la UNATC și a regizat „Nu te supăra, dar…“, „Balastiera #156“ și „Oxigen“. Iar anul acesta a câștigat Ursul de Aur și Premiul pentru cel mai bun film de debut la Berlinale, cu „Nu mă atinge-mă“, un film care nu seamănă cu nici un altul.

De unde a venit interesul pentru a face filmul acesta?

„Touch Me Not“ este și a fost de la început o cercetare personală despre intimitate. Pe la 20 de ani credeam că știu cum stau lucrurile cu intimitatea, cu frumusețea, cum funcționează dorința. Cu trecerea timpului, în contact cu viața reală, mi-am dat seama că de fapt nu știu mai nimic și că noțiunile acestea sunt mult mai fluide, că realitatea e mult mai complexă decât ce am învățat în familie, la școală, în societate. Așa a început proiectul, ca o călătorie de re-învățare, în care am încercat să mă eliberez de tot ce știam și să redescopăr cu ochii și mintea deschise cum sunt oamenii, cum trăiesc ei experiența asta adesea așa de dificilă și plină de contradicții a intimității.

„Touch Me Not“ nu e nici „ficțiune“, nici „documentar“, nici „film experimental“. Nu se încadrează în niciuna dintre categoriile astea. E un film-research la granița fluidă dintre realitate și ficțiune. Un film-dialog, care invită spectatorul să pună sub semnul întrebării propriile idei preconcepute despre intimitate. S-a născut dintr-un proces îndelungat de cercetare, în care am lucrat cu un mix de profesioniști și neprofesioniști, de povești personale și ficționale. Ficțiunea a funcționat mai curând ca o structură protectoare, care ne-a permis să explorăm în siguranță zone dificile, la care nu am fi avut altfel acces, prin procedurile clasice ale documentarului sau ficțiunii.

Încă de la debutul tău au venit și confirmările, care au culminat cu reacția la primul tău lungmetraj. Ajută aceste lucruri?

A fost extraordinar că s-a întâmplat Berlinala, că selecționerii festivalului au iubit filmul și l-au inclus în competiția oficială. Am simțit că nu e doar o simplă selecție, ci foarte multă afecțiune și susținere din partea festivalului. Suntem foarte recunoscători pentru încrederea pe care au avut-o în munca noastră.

„Touch Me Not“ a însemnat o călătorie îndelungată și adesea foarte dificilă, care a cerut celor implicați mult curaj, putere, dedicare și brutală onestitate. Validarea oferită de Berlinale și apoi de cele două jurii care au oferit filmului cele două premii – Ursul de Aur si GFFW Premiul pentru cel mai bun film de debut – înseamnă foarte mult pentru noi toți și e foarte importantă pentru viața filmului și pentru proiectele noastre viitoare.

Filmul a stârnit și reacții nejustificate, mai ales în România, unde mulți au fost deranjați de simpla idee a lui, înainte de a-l vedea. Cum le-ai privit?

Cred că „Touch Me Not“ vine într-un moment în care e mare nevoie de el. În lumea de astăzi, în care ne confruntăm cu atâtea prejudecăți și ne e din ce în ce mai frică de „aproapele“ nostru, filmul propune o „împrietenire“ cu el, cu un Celălalt care e diferit de tine. Ar trebui ca respectul față de Celălalt și acceptarea diferenței să fie implicite dar, din păcate, nu sunt. E ușor să judeci pe cineva pentru că are un corp, o orientare sau o viziune despre lume diferite. Filmul propune o deschidere de perspective, încearcă să arate și alte moduri de a vedea lucrurile, la fel de valide și interesante ca cele normative, și invită la empatie, la a te pune în pielea Celuilalt. Sperăm ca filmul și dialogul pe care îl deschide să schimbe ceva la nivel de percepție. Cum spune Christian: „vreau să-ți schimb perspectiva ție, privitorule, și să te fac să devii conștient de binecuvântarea care o reprezintă corpul tău, să te bucuri de el și să-l celebrezi în fiecare zi.(...) Nu lăsa societatea să-ți spună cine ești, cum să-ți trăiești viața intimă! Ascultă ce simți cu adevărat, vocea ta interioară, și mergi pe drumul tău.“

Intenția de la care am pornit a fost să ne eliberăm de ideile noastre și să avem deschiderea să vedem cum relaționează oamenii într-adevăr. A fost un proces de re-învățare a intimității pentru fiecare dintre noi. Inevitabil, dacă începi să explorezi lumea reală, realitatea se dezvăluie în toată complexitatea și diversitatea ei, diferită de ficțiunile noastre normative. Norma e stabilită de majoritate, sunt însă moduri de a relaționa diferite de practicile majorității, dar la fel de valide. Și diferența de normă e la fel de „normală“ ca orice normă.

Personalul și explorarea asta auto-reflexivă devin implicit politice, pentru că deschiderea interioară are implicit un impact asupra modului în care relaționezi cu Celălalt, la nivel de comunitate. De asta cred că „Touch Me Not“ e un film necesar mai ales în lumea de astăzi, în care există atâta agresivitate, intoleranţă, discriminare. Cred că, mergând aşa, în interior, poţi schimba lucruri la nivel de comunitate.

Ai spus într-un interviu că ai încredere în natura umană și în inteligența emoțională a celor care îți privesc filmul. Ești la fel de optimistă?

Intimitatea, corpul, sexualitatea sunt aspecte atât de importante în viața noastră, și totuși, sunt subiecte despre care ne e așa de dificil să vorbim. Dar tocmai pentru că e un film profund umanist, întâlnirile reale concrete cu publicul continuă să ne demonstreze că „Touch Me Not“ ajunge de fapt la un public foarte larg și divers, care-l acceptă cu sensibilitate și deschidere. Filmul va fi distribuit în curând în cinematografe în peste 35 de țări din întreaga lume și a început un traseu festivalier internațional extins, urmat, după premiile de la Berlinale, de festivaluri precum Toronto, Karlovy Vary, Moscova, Sarajevo, Montreal Festival de Nouveau Cinema, Sofia, Era New Horizons și multe altele.

Ai vorbit și despre propriile prejudecăți și despre felul în care munca la acest film ți le-a răsturnat. Ar trebui filmul în general să facă asta?

Am întâlnit în călătoria asta mulți oameni care m-au făcut să pun sub semnul întrebării propriile mele idei preconcepute. Mi s-au schimbat, de pildă, ideile despre relația dintre dizabilitate și sexualitate, despre sex work, despre frumusețe și corporalitate. Există multe tipuri de corpuri, de relaționare, de a privi lucrurile diferite de normă, dar la fel de valide și interesante din punct de vedere uman. A fost un film-research care a funcționat așa cum se întâmplă în psihoterapie, în interacțiune cu Celălalt „re-înveți“ să relaționezi, îți re-ajustezi perspectiva asupra realității, devii conștient de modele disfuncționale de gândire și comportament, descoperi lucruri noi despre tine și ceilalți, despre granițele personale pe care le negociem zilnic. Cred că de asta filmul este atât de inconfortabil pentru anumiți spectatori, pentru că te scoate din zona de confort în care crezi că ești sigur de lucruri, prin perspective surprinzătoare, care destabilizează.

S-a vorbit despre „Touch Me Not“ ca despre un film riscant. L-ai simțit astfel în anii în care ai lucrat la el?

Au fost șapte ani deloc ușori. Natura proiectului, care în multe privințe se abate de la regulile clasice, a fost adesea o provocare și un risc. Faptul că explorează zona tabu a intimității și că o face într-un mod care neagă etichetele și convențiile limbajului cinematografic a făcut dificil procesul de finanțare. După un debut de succes în 2011 – Premiul ARTE France la Festivalul de Film de la Rotterdam, Marele Premiu pentru Producție la Torino Filmlab, a primit finanţare MEDIA, selecția la Cannes la Cinefondation Atelier etc. – proiectul a fost blocat doi ani de faptul că juriul concursului de finanțare al CNC nu l-a susținut inițial.

Din fericire, protestul nostru public, scrisorile de susținere adresate Ministrului Culturii de profesioniști cunoscuți, faptul ca jurnaliști și critici de film au luat o poziție vehementă a deblocat situația: la următorul concurs (în 2013) ne-am clasat, cu același proiect, pe primul loc la categoria debut, ceea ce a permis coproducătorilor să aplice pentru finanțările externe. Așa am reușit să punem bazele unei coproducții internaționale (România-Germania-Cehia-Bulgaria-Franța) și Eurimages. Am obținut finanțări mici, niciodată nu am avut suficienți bani, cumva tot timpul am fost pe minus, dar am reușit să-l ducem la capăt, să-l aducem într-o formă în care poate să iasă în lume, deși încă mai avem de acoperit bugetul de post-producție și alte costuri.

Pe de altă parte, procesul de lucru, la granița dintre realitate și ficțiune, în care am lucrat permanent cu elemente imprevizibile, cu vulnerabilitățile, cu emoțiile, corpurile, cu lumea noastră interioară, a fost o provocare permanentă pentru întreaga echipă, în primul rând pentru protagoniști. Am început cu o perioadă de casting de peste doi ani, în care am căutat oameni cu care să fiu pe aceeași „lungime de undă“. A fost important ca protagoniștii să aibă o motivație emoțională puternică, să-și dorească să pornească împreună cu noi pe drumul auto-explorării, să împărtășească propria experiență și viziune cu publicul. A urmat o perioadă de descoperire reciprocă, cu jurnale filmate de protagoniști pe tema intimității, pe care le discutam cu ei pe Skype și pe baza cărora cream noi teme și scene pe care să le filmăm ulterior. A fost o perioadă esențială, în care ne-am cunoscut, a crescut încrederea reciprocă, personajele s-au familiarizat cu prezența aparatului de filmat în momentele intime. După care au urmat perioadele de filmare „oficială“, în care am lucrat cu o fuziune de realitate și ficțiune, de povești personale si elemente ficționale, cu o doză ridicată de imprevizibilitate și de risc emoțional. Filmările au alternat cu perioade extinse de montaj, în care, ca în documentar, materialul a început să prindă viață.

De-a lungul procesului ne-am dat seama că există un „fir roșu“ emoțional care conectează toate istoriile explorate, că filmul vorbește despre procesul de căutare a libertății interioare. Fiecare personaj se confruntă cu o acută contradicție între nevoia de intimitate și frica de ea și trece printr-un proces transformativ, în care luptă cu propriile condiționări, cu blocaje și mecanisme de auto-apărare adesea inconștiente, care îl împiedică să relaționeze, cu un conflict permanent între atașament și autonomie, între a oferi și a primi, între imaginea pe care și-a construit-o despre dragoste și realitatea ei. A iubi o altă ființă umană fără a ne pierde pe noi înșine – o dilemă esențială a intimității – se află în centrul explorărilor mele. Personajele încep să se îndepărteze de trecut, trecând printr-un proces eliberator, pentru a putea în sfârșit să-l întâlnească și, posibil, iubească pe Celălalt așa cum e în realitate, nu imaginea distorsionată pe care și-au construit-o despre el.