Logo 100 Absolut Artists

Consuma Responsabil

Logo 100 Absolut Artists
ALEXANDRU PETRU BĂDELIȚĂ

ALEXANDRU PETRU BĂDELIȚĂ

Alexandru Petru Bădeliţă

Alexandru scrie, filmează, face animație, regizează și montează (sunet și imagine). Pe scurt, face filme. A studiat arta montajului și a ajuns să realizeze filme experimentale, proiecte personale care îi sunt necesare și care au fost premiate în festivaluri, dar mai ales au stârnit emoție în privitori.

Cine ești, ce faci și cum de te-ai apucat de film?

Sunt un artist vizual, născut într-un sat din nordul Bucovinei, care se ocupă în mare parte cu realizarea de scurtmetraje. Pentru mine totul a început atunci când am văzut o cameră video VHS pentru prima dată; era la serbarea de sfârșit de clasa I, când tocmai terminasem de învățat alfabetul. Țin minte că eu eram litera A și că am cântat „Dacă pleci“, de Cătălin Crișan, iar undeva într-un colț era un domn care ne filma cu o cameră video VHS, una destul de voluminoasă la acea vreme. Când eram prin clasa a VI-a, mama, care lucra în Italia, mi-a trimis acasă o cameră video mini-VHS cu care am început să fac tot felul de experimente video, filmulețe, animații, reportaje, emisiuni TV inventate. După liceu, am început un an de politehnică la Cluj – matematică-informatică, însă am devenit foarte izolat și deprimat departe de casă, astfel că, după un semestru, am decis să mă întorc la mine și să încep pregătirile pentru a intra la UNATC – regie de film. Călătoream în fiecare weekend 450 km dus, 450 km întors până la București pentru cursurile de pregătire. Între timp am schimbat regia cu multimedia – montaj și sunet. În 2009 am intrat pe ultimul loc cu taxă la montaj, iar în 2014 am absolvit și un master în arta montajului, tot la UNATC. În timpul școlii, împreună cu toți colegii mei „multimediști“, am făcut montajul și sunetul filmelor care veneau de la colegii regizori, însă în paralel am făcut multe filmulețe de unul singur, majoritatea animații sau filme experimentale, dar și documentare. Între 2014 și 2016 am fost la Le Fresnoy – Studio National des Arts Contemporains – o școală de arte vizuale din Franța unde am fost sprijinit artistic și financiar pentru a face două scurtmetraje. Pentru moment încă locuiesc în Franța.

Care e, pentru tine, funcția, scopul final al unui film?

Funcția unui film este de a arăta spectatorului existența lumii în toate aspectele sale, prin abordări variate, ce depind de creatorii filmului.

Se vorbește mult despre film ca despre o muncă de echipă. În unele proiecte, tu acoperi mare parte din munca unei echipe, în altele – nu. Cum e atunci când lucrezi în echipă și cum e când lucrezi aproape singur? De unde vine alegerea pentru una sau alta dintre opțiuni?

Am lucrat în echipă în două calități: regizor și editor video. În echipă, povara responsabilității este mult mai apăsătoare. Ca editor video, lucrurile depind mereu de colaborarea cu regizorul. Eu propun idei, soluții, variante, mai apoi, dacă ele își vor găsi locul în varianta finală, rămâne decizia regizorului. Nu cred că sunt un bun regizor atunci când trebuie să lucrez în echipă, deoarece nu am această calitate de a convinge oamenii cu ideile mele, iar sentimentul de a lucra cu cineva care are mereu îndoieli sau trebuie convins tot timpul să rămână de partea mea mă blochează creativ. În același timp, proiectele mele sunt în mare majoritate auto-finanțate, deci cu un buget mic sau care nu există, iar mie nu îmi place să cer oamenilor să vină să lucreze pe gratis pentru un filmuleț de-ale mele. Atunci când sunt singur, sunt mult mai liniștit, deoarece nu includ pe nimeni în „ecuația“ unui posibil eșec.

Vorbește-mi, te rog, despre funcția terapeutică pe care o poate avea munca la un film. Ai spus despre „I Made You, I Kill You“ că a trebuit să îl faci.

Munca la un film poate avea o funcție terapeutică în mai multe feluri. Însuși procesul de a face un film: a fi pe platou, în mijlocul unei echipe, într-un efort colectiv, poate fi terapeutic; indiferent de subiect sau gen: comedie, dramă, horror. În cazul meu, „I Made You, I Kill You“ este o decizie personală și probabil discutabilă pentru cei care au văzut filmul. O regizoare americană de film documentar – Jill Godmilow – spunea într-una din dogmele sale pentru filmul documentar, mai în glumă, mai în serios: „Leave your parents out of this.“ Ei bine, eu am făcut două documentare deja despre părinții mei. De ce? Nu am un răspuns direct și clar. Știu doar că am avut această șansă de a mă exprima prin filmulețele pe care le fac. Copilăria mea a fost plină de probleme, iar asta m-a făcut să devin un anumit tip de om la maturitate; mai închis, aparent distant, izolat din punct de vedere social. Funcția terapeutică a acestui filmuleț este și de a comunica spre mediul în care trăiesc – de unde vine acest mod de a fi. În acelasi timp… România este printre primele țări din Europa la numărul de părinți care își ucid copiii. Însă celor care ar trebui sa schimbe asta nu le pasă.

E și o joacă să faci film așa cum o faci tu? E ceva copilăresc acolo?

Pentru mine este și ceva copilăresc. Însă asta vine de la modul meu de lucru, uneori un pic mai improvizat, încercând să surprind lucruri pe care nu poți să le regizezi. Vara asta am fost două luni acasă și am luat cu mine camera video. Am văzut că pisica urmează să aibă pui în curând și am decis să o urmăresc pentru a începe un filmuleț de la ideea asta. Și așa am petrecut aproape două luni de zile fiind pe urmele pisicii, filmând-o-n sus și-n jos. Este ceva copilăresc în asta.

Care e relația pe care o ai cu tehnologia în munca ta? E doar un instrument?

Pentru mine tehnologia este în acest moment un instrument. Am învățat programe de montaj, animație 2D, sunet sau cum să utilizez camera de filmat, deoarece am nevoie de asta pentru a face filmulețele mele. Personal, partea tehnologică – ca unitate de sine stătătoare – nu mă atrage. Vreau doar ca tehnologia să funcționeze, însă, dacă nu o cunoști, eu am învățat că te lasă la greu.

Ce e mai important, cum sunt făcute filmele sau felul în care oamenii se uită la ele?

Răspunsul corect este ambele, însă eu cred că modul cum sunt făcute filmele este mult mai important. Aici poate am eu o obsesie, însă îmi displace profund tipul „regizorului-vampir“. Prin asta înțeleg regizorul care – mai ales în filmul documentar – scormonește până la epuizare viața unui om, sau care provoacă oamenii într-un mod nepotrivit, incisiv și insistent. Mai ales în documentarul social. Prefer filmele în care oamenii vorbesc liber și îți spun lucruri pentru că simt nevoia de a comunica cu tine.

Ai pus în filmele tale episoade dureroase. Pot lucrurile acestea să fie considerate frumoase, estetice? E acesta un scop vreodată?

Eu am inclus în filmulețele mele episoade dureroase deoarece fie eu voiam să vorbesc despre asta, fie personajul. Sigur, multă lume are poate o problemă cu un astfel de „discurs“ direct, „prea personal“, „facil“ sau care pare că sare la jugulara emoțională a spectatorului. Poate că este adevărat, însă eu cel mai adesea fac filmulețe despre viata mea, iar asta îmi dă poate mai multă libertate în a spune lucrurile direct. În ceea ce privește partea frumoasă și/sau estetică a acestor episoade, eu mi-am dat seama că în procesul meu creativ nu mă gândesc la asta în mod conștient, deoarece mă blochează. Încerc să lucrez prin ceea ce simt că îmi șoptește intuiția.

Ce te interesează acum? Ce te inspiră?

Mă interesează mult animalele și faptul că, din punctul meu de vedere, sunt cei mai buni actori, chiar dacă sunt și cei mai indisciplinați. Încerc să profit de asta cu ultimul meu filmuleț, la care încă lucrez. Deci pot spune că ele mă inspiră.

La ce lucrezi?

Lucrez la mai multe lucruri în prezent. După cum spuneam – lucrez la un filmuleț în care animalele au un rol destul de important. Mai vreau să fac o animație despre relația dintre religie și copii și mă interesează realizarea unui scurtmetraj de animație despre incidentul de la Colectiv, însă ultimul subiect este mult prea serios și greu de dus la capăt, deci pentru moment este doar o idee.