Logo 100 Absolut Artists

Consuma Responsabil

Logo 100 Absolut Artists
ANCA CHIMOIU

ANCA CHIMOIU

Anca s-a născut la Iași și a absolvit Filosofia la București, iar prima creație aclamată de-ale ei a fost o poezie pe care a citit-o o colegă la o serbare, la despărțirea de învățătoare („și uite așa am aflat că destinul operei literare este total diferit de cel al autorului“). Spune că a continuat să scrie caiete întregi de poezie „foarte proastă“, dar că s-a liniștit în legătură cu asta când l-a auzit pe Radu Vancu, la un festival, povestind că și el a început la fel. S-a prins că are treabă cu scrisul în gimnaziu, când a descoperit senzația de libertate pe care o trăia scriind. Acum scrie proză scurtă și face jurnalism, două ipostaze care îi sunt confortabile, „deși sunt stări diferite de confort, fotoliu versus hamac, ceva de genul“, dar s-a reorientat către ambele după ce a făcut aproape exclusiv publicitate multă vreme. E freelancer în comunicare și consideră că scrisul anonim, ascunsă în spatele unor branduri, a ajutat-o: „Posibil și de asta mi-e relativ ușor să scriu pe mai multe voci acum, pentru că am exersat de-a lungul timpului diverse tonalități.“

Scrii mult despre educație. De unde interesul pentru zona asta?

Scriu despre educație pentru că da, de aici începe totul. Educația salvează vieți și nu e o figură de stil. Scriu despre educație pentru că sunt mamă x (ori) 2 și pentru că lunga mea interacțiune cu sistemul de învățământ românesc mi-a furnizat subiecte. În urmă cu zece ani, când băiatul meu mergea la școală, am avut desigur diverse temeri, dar mi-am spus că lucrurile nu pot fi așa de grave pe cât auzisem, în fond și eu am trecut prin același sistem. Ei bine, este o diferență enormă între școala pe care am făcut-o eu și școala de azi. Nu spun că toate schimbările sunt în mai rău. Dar spun că modificarea legii învățământului de peste o sută de ori în ultimii ani a dus la complicarea lucrurilor până la punctul în care se uită care este scopul educației și cine este de fapt beneficiarul ei. Nu mai vorbesc de ceea ce s-a întâmplat în educație în ultimii doi ani, când se pare că s-a dorit transformarea meșteșugului de tâmpenie în meșteșug de spălare pe creier (povestea cu manualul unic, manualul de sport, criza manualelor și auxiliarelor școlare din 2017, noua criză a manualelor unice pline de greșeli din 2018 etc.). Scriu despre educație și pentru că sunt scriitor și pentru că mi se pare incredibil de trist să avem o piață de carte atât de mică.

Spune-mi cum a fost propria ta educație (cea din școli). Ce ai învățat despre scris? Ce subiecte ți-a furnizat, pe care ai crede că le vei folosi mai târziu?

Relația mea cu școala a fost una paradoxală. În primul rând am început școala cu o pauză, pe care am trăit-o așa cum probabil trăiesc soldații permisiile înaintea marelui război. M-au înscris la șase ani și m-au retras imediat după, din cauza unei binecuvântate hepatite. Oricum nu înțelegeam deloc ce caut acolo. În anul următor am suferit doar pentru că nu mă lăsau să scriu cu stânga, dar am reușit să-mi pun mâna dreaptă în gips și mi-am luat o revanșă de vreo trei săptămâni. Apoi asta a fost, n-am mai avut cum să mă fofilez. Totuși, deși aveam rezultate școlare bune, nu mă interesa deloc să mă remarc în vreun fel, mai ales în zona literaturii.
Două momente îmi vin acum în minte: clasa a VIII-a și clasa a XII-a, când am surprins doi profesori de limba și literatura română, la care de altfel țineam foarte mult, cu refuzul de a merge la faza națională a olimpiadei. Motivele erau diferite, dar chiar și așa a fost un act de curaj, pe vremea aia nu prea te întreba lumea dacă vrei sau nu să faci ceva, mai ales dacă era legat de școală și puteai să marchezi niște puncte în favoarea instituției. E greu de stabilit ce am învățat despre scris în școală, dar e clar că am învățat multe despre relația mea cu scrisul. Am scris despre experiențele mele școlare două proze pe care nu cred că le voi publica vreodată în forma actuală, poate le reiau la un moment dat. Ar mai fi de spus că experiența școlară mi-a influențat scrisul și altfel: m-a obligat să devin ambidextră, deși eram stângace. Acum am două mâini stângi, dacă pot spune așa.

Ai absolvit facultatea de filosofie – a avut povestea asta un rol în felul în care scrii astăzi?

Greu de spus dacă da, și dacă da, în ce fel. Cu siguranță a avut un rol, în măsura în care a avut un rol în formarea mea. Facultatea a fost pentru mine un lung exercițiu de gândire critică. Dar apropo de relația directă cu scrisul, cred că Facultatea de Filosofie a avut în primul rând rolul unui întârzietor, în sensul în care folosea Constantin Noica acest cuvânt. Și asta a fost ceva foarte în regulă, în ciuda aparențelor: poate că m-aș fi apucat de scris mult mai devreme dacă mergeam la Litere și nu la Filosofie, poate că aș fi avut acum mai multe cărți publicate și nu niciuna. Dar n-aș mai fi scris așa cum scriu azi. M-aș fi grăbit, fără doar și poate. Și ar mai fi ceva, legat de Facultatea de Filosofie: mi-am propus să scriu cândva un volum de proze inspirat din acea perioadă, care a fost una cât se poate de specială din multe puncte de vedere. Noi toți ne pregăteam pentru o lume despre care nu aveam decât așteptări, nu și repere. Habar n-aveam cum va arăta ziua de mâine la modul cel mai realist. Trăiam în propria noastră ficțiune despre ce va fi. Anii ’90 au fost ceva complet diferit față de tot ceea ce știm astăzi.

Cum scrii? Dintr-un foc sau cu atenție? Te editezi?

Scriu în foarte multe feluri, nu am nici o regulă – și asta e ceva foarte relaxant, dar și foarte enervant la un moment dat, pentru că nu am vreun tabiet care să-mi asigure adăstarea aripilor inspirației deasupra capului. Am scris în foarte multe locuri neconvenționale, de la McDonald’s la cafenele mai cool sau până la canapeaua pe care stau acum. Sunt momente în care mă pot concentra oriunde și pot face abstracție de tot ce e în jur, dar și momente în care mă deranjează și musca, mai ales musca. Sunt texte pe care le scriu dintr-un foc și asupra cărora intervin ulterior minimal, dar și texte pe care le modific și răs-modific. Pe toate le citesc însă de foarte multe ori, uneori cu voce tare, așa se observă mai bine ce poate zgâria urechea unui cititor. Sunt o perfecționistă, clar. Și da, am avut șansa să-mi citească textele scriitori care sunt și foarte buni editori – Florin Iaru, Marius Chivu, Răzvan Petrescu. Și cred că editarea textului este foarte importantă în economia scrisului. Există scriitori mari, Carver de pildă, care sună așa cum știm datorită editorului care a tăiat fără milă tot ce era în plus.

De ce scrii? De ce e relevant pentru tine să scrii?

Asta e întrebarea cea mai grea, cred că îți dai seama. Îmi vine să răspund copilărește: de aia. Scriu pentru că scriu. Sau, cum ar spune tata, scriu pentru că am fost drăcoasă de mică. Nu pot să-mi țin gura când am ceva de spus. Și cum nu prea e vreme de vorbit lucruri care mă interesează cu adevărat, atunci scriu.
Nu știu dacă relevant e cuvântul. De fapt nu cred că relevant e să scriu. Cred că ceea ce scriu trebuie să fie relevant – și asta indiferent despre ce tip de scriitură vorbim. Despre cât de adecvat sau neadecvat poți fi în raport cu scrisul, în diferite momente ale vieții, asta e ceva foarte personal. Altfel toți scriitorii, oricât de mari, trec prin momente de criză – temutul writer’s block. Nu poți scrie literatură non-stop, iar atunci relevant poate fi și să găsești altceva relevant de făcut. Altfel habar n-am dacă eu am ales scrisul sau scrisul m-a ales pe mine. Cred că important e să te exprimi în modul în care te simți cel mai acasă.

Cum a fost publicarea primului tău text?

Paradoxală, ca multe alte lucruri legate de scris. Am debutat în ultimul număr tipărit al Revistei de Povestiri, la finalul unui curs de Creative Writing susținut de Marius Chivu și Florin Iaru, cu un text pe care-l scrisesem și trimisesem redacției înainte de curs și despre care consideram la momentul respectiv că nu mă mai reprezintă. Oricum am ieșit din curs într-un blocaj total, credeam că nu voi mai scrie niciodată. Marius Chivu m-a asigurat că e OK, doar se reașază lucrurile – și se pare că a avut dreptate. N-am avut prea multe așteptări legate de publicare la acel moment, mai ales că nici nu știam la ce să mă aștept de la mine pe viitor. Dar am avut o emoție de școlar în clasa I. Apoi am avut șansa de a publica în primul număr Iocan, cu două texte diferite ca miză. Și atunci au început să vină reacții din mai multe zone, de la cititori la scriitori consacrați și până la edituri.

La ce lucrezi acum?

Lucrez la un volum de proză scurtă, pe care sper să-l și finalizez în acest an. Mai am câteva proze de scris, altele de editat, poate de rescris una sau două. Vom vedea ce va ieși, cum se vor alinia lucrurile. Mai am în minte o poveste pentru copii, pe care sper să o scriu până ajung ai mei la majorat, să pot pune și eu o dedicație decentă pe prima pagină. Despre poezie nici nu știu dacă are vreun sens să pomenesc, am stabilit de la început că e șchioapă. Dar insist să scriu, poate la senectute voi face și o selecție – cele mai tari poezii din toate timpurile mele.