Logo 100 Absolut Artists

Consuma Responsabil

Logo 100 Absolut Artists
ARON BIRO

ARON BIRO

Aron Biro a studiat Informatica la Cluj și de prin 2011 a fost mai mult plecat din țară, bătut fiind de vântul dinamicii industriei IT. La Cluj s-a apucat de scris din pricina colegilor de la cenaclul literar „Victor Papilian“, la care a activat în anii de după Revoluție (cea din '89). „E important pentru programatori să mai schimbe aerul și perspectiva“, spune. „Acum se merge la team-building și triatloane corporatiste, pe vremea mea se mergea la cenacluri și cinemateci, nu existau departamente de HR să ne spună ce e bine.“ Cum în mediul în care lucrează nu prea se folosesc cuvinte, ci mai mult instrucțiuni și comenzi, simte nevoia să compenseze, ca să nu uite cum să formeze fraze complete: „e o boală profesională la programatori (deși ar trebui să fie cei mai conștienți de consecințele deficiențelor de sintaxă).“ A scris multe povestiri și, pe blogul propriu, se găsesc texte mai cu seamă despre film și muzică. Și spun că scrie „ca să ajung în manualele de liceu, în programa de bac.“

Ești preocupat de muzică, film, bandă desenată, asta pe lângă scris. Cum se împacă ele în tot ce faci? Se reflectă interesul pentru vreuna dintre ele și în scrierile tale (dincolo de recenzii)?

Meșteșugul scrisului se poate folosi de tehnici consacrate prin alte medii – poate nu consacrate acolo, dar mai ușor de asimilat fără să ți le arate cineva cu degetul. Toată lumea începe scriind intuitiv, punând cuvinte unul după altul, dar vine o vreme la care e nevoie de diverse șmecherii pentru a face textul să curgă într-un anume ritm, pentru a face dialogul să spună lucruri și printre cuvinte, nu doar prin cuvinte. Filmul și banda desenată oferă scurtături cuiva care vrea să învețe să structureze și să scrie dialoguri fără a apela la cursuri de writing (deși probabil cursurile respective sunt mai ieftine).

Ai debutat în print cu „Valori familiale“ și online cu „Povestea dihorului și a găinilor“. Cu ce așteptări ți-ai trimis primele texte în lume?

Cu sinceră lipsă de modestie, le-am trimis cu așteptări destul de mari, căci fuseseră deja trecute prin cenacluri, feedback de la cititori destul de citiți și măcar 3-4 variante rescrise. Le-am și trimis în medii dominate de debutanți, ca să iasă în evidență ca proze care fermentaseră deja destul de mult. Sper să nu ajungă vreodată la public versiunile lor inițiale, așa cum au ieșit la prima mână (deși ar ieși un interesant curs de creative writing din a compara versiunile „before“ și „after“).

Menționezi deseori cenaclul „Victor Papilian“ din Cluj, iar la un moment dat chiar ziceai că „scriitorul se formează la cenaclu și în ateliere, nu singur de capul lui“. Îmi povestești cum te-a format pe tine cenaclul?

Într-un fel arată textul în ochii cititorului, altfel arată în ochii celui care l-a scris. Pentru a concilia cele două perspective sunt esențiale mediile de testare a textului, precum cenaclurile și atelierele. Îți permit să analizezi ce se înțelege și ce nu, cum să manipulezi experiența cititorului pentru impact maxim. Sunt un fel de grupuri focus, dacă vrei.

Mai ziceai într-un interviu: „încerc să demonstrez că fantasticul e, de fapt, literatură realistă“ – îmi spui mai multe despre asta?

Subiectul ăsta nu mai e chiar de actualitate, era o criză a pieței literare de acum 15-20 de ani, continuând tradiția comuniștilor de a discredita literatura care nu relata fapte realiste, în care cititorul să își poată identifica propriile probleme, fără nici un efort de abstractizare. Între timp au apărut și la noi cărțile self-help și cabinetele de psihologie, oferind adăpost celor care citeau cărți doar ca să afle cum să rezolve o problemă cotidiană sau o dilemă morală intimă. Așa că spațiul literar e mai puțin afectat de dictatura realismului, au apărut și la noi antologiile eterogene și interdisciplinare (vezi revista Iocan), granițele dintre genuri se disipă, iar cititorul este treptat reeducat să judece un text prin calitățile lui intrinsece, nu în funcție de raft și copertă.

Cred că în același interviu spuneai că cinefilul și scriitorul se influențează, mai ales în cazul tău. Cum funcționează lucrul ăsta? Crezi că e valabil și pentru alții? E valabil mai ales în zona SF sau și în altele?

E valabil în orice gen literar. Scriitorii trebuie să învețe să genereze prin text imagini în mintea cititorului, iar filmul oferă idei cu privire la modul de a organiza o scenă pentru efect dramatic.
Din postările de pe blogul tău pare că ești atent și reacționezi la ceea ce se întâmplă pe scena politică, iar asta m-a făcut să mă întreb în ce măsură se strecoară realitatea imediată în ceea ce scrii tu și cum se întâmplă asta.
Nu cred că-s foarte atent la scena politică, doar că de o vreme încoace există tendința asta să îți intre politica în casă neinvitată, pe geam, prin horn, prin scurgerea de la WC, și poate provoca reacții alergice incontrolabile. Orice scriitor încearcă să-și documenteze literar alergia față de lumea în care trăiește.

Ce muzică asculți când citești? Dar când scrii?

Ascult ce se nimerește, de regulă cele la care am de scris recenzii. Nu am un ritual anume, citesc și scriu independent de muzică. S-a întâmplat uneori ca ideile pentru o proză să vină din versurile unor piese.

La ce lucrezi acum?

Lucrez la volumul de debut. Ar putea fi un roman epistolar bazat pe blog, surprinzând transformările mentalității de geek de-a lungul tranziției românești între cenzura debilitantă a comunismului și cea care urmează să se instaureze. Sau va fi o colecție cu toate nuvelele care mi s-au adunat. Aștept însă să iasă legea defăimării naționale, să-mi netezesc destinul de scriitor în exil, să calc pe urmele Hertei Müller, nu știu... Deocamdată bat pasul pe loc, aștept să revină românilor pofta de a citi literatură mai consistentă decât un SMS și o notificare de la ANAF.