Logo 100 Absolut Artists

Consuma Responsabil

Logo 100 Absolut Artists
CRISTINA HANEȘ

CRISTINA HANEȘ

Cristina Haneș

Cristina e din Oradea, a urmat cursurile Facultății de Teatru și Televiziune a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, specializarea Cinematografie, și spune că cinemaul a apărut în viața ei la momentul potrivit. La Școala de vară Aristoteles, dedicată cineaștilor, a aflat despre DocNomads, programul prin care a ajuns în Portugalia. Acolo a făcut primul ei film, documentarul „António e Catarina“, cu care a câştigat premiul Pardino d’Oro pentru cel mai bun scurtmetraj internațional la Festivalul de Film de la Locarno.

„António e Catarina“ s-a bucurat de atenție și recunoaștere – cu ce presiuni a venit pentru tine premiul de la Locarno și nominalizarea la premiul academiei portugheze? În ce fel a fost o bucurie și în ce fel – o provocare?

Am fost foarte surprinsă de premiul de la Locarno, mai ales că în competiția Pardi di Domani, dedicată regizorilor tineri, se prezintă o paletă foarte diversă de filme de ficțiune, experimentale, hibrid, documentare. După un proces destul de îndelungat, de trei ani pentru un film scurt (de fapt mediu-metraj, 40 de minute), la care am lucrat periodic și obsesiv, am fost foarte onorată să aibă o asemenea recunoaștere. M-am bucurat pentru António, pentru că știam că asta presupune că va fi văzut de mai multă lume, el fiind un om obișnuit la prima vedere, dar pentru mine e un veritabil poet. Am făcut acest film pentru a-l arăta pe el și altora. Am călătorit destul de mult cu filmul prin festivaluri, unde am avut ocazia să povestesc despre filmări, despre el, despre aspectul formal. Da, la început am simțit și o presiune, dar după o vreme am înțeles că nu e deloc productiv și poate declanșa un blocaj. Am primit un sfat prețios de la mentorul meu, imediat după ce am aflat vestea: acest premiu nu înseamnă că și următorul film pe care îl faci va fi premiat și nici că va fi bun. Începusem deja să lucrez la un alt proiect, un documentar de lungmetraj în India, și speranța era că ne va ajuta să îl ducem la realizare puțin mai ușor și mai repede (probabil a contribuit la obținerea unor fonduri).

Ziceai că ai ridicat persoana pe care o portretizezi în film la rangul de personaj pentru că e mai simplu așa. Cum a primit António filmul și vestea premiului de la Locarno?

António (Augusto, numele real) a văzut filmul, dar nu a mai apucat să primească vestea selecției și nici a premiului, pentru că a decedat cu o lună înainte de a fi selecționat filmul la Locarno. În timp ce viziona filmul, comenta mereu, în stilul lui caracteristic, că nu i se pare că „arată“ ca un film, mă întreba dacă e ok să stea mereu în aceeași poziție (filmul are o locație unică, camera sa), punea sub semnul întrebării abordarea mea de a-l filma în cadre strânse. Am încercat să-i explic în portugheza mea schematică una alta, dar nu cred că am reușit. Ne-am amuzat împreună vizionându-l, mai ales scena în care dansăm împreună i-a plăcut foarte mult. Ce l-a încântat în mod special a fost că suntem amândoi în film și că am inclus la montaj acele momente.

Ai pomenit într-un interviu un lucru interesant: „cât de greu e de vorbit despre filme, dar cât de mult percutăm emoțional la ele“. La ce filme ai percutat în felul acesta și de ce?

Încerc în mod activ să îmi articulez un mod de a vorbi despre filme. În timpul vizionării, filmul trece simultan prin filtrul emoțiilor și al minții. Unele filme le consumi și gata. Altele te pot marca prin atmosferă, pot crea o lume atât de specifică și stranie încât simți că rămâi în ea o perioadă, rezonând cu ceva lăuntric, latent, oniric. Iar altele funcționează ca o oglindă întoarsă spre noi. Ca exemplu, un film de scurtmetraj care a reușit să mă emoționeze a fost „Alone“, de Audrius Stonys, despre o fetiță de 10 ani care își vizitează mama în închisoare. Un film „minimalist“, care ne direcționează atenția spre chipul glacial al fetiței, concentrându-se pe drumul spre închisoare, de acasă până în momentul culminant, care e răvășitor. Dacă încerc să pun în cuvinte ceea ce am simțit, nu pare să facă dreptate filmului nicicum.

Vorbeai și despre faptul că există anumite filme de școală, prin care treceți și pe care le analizați pentru a învăța lucruri despre film. Din ce fel de peliculă ai simțit că realmente ai învățat lucruri?

În timpul cursurilor, mai ales în DocNomads, am vizionat multe filme pe care le dezbăteam în cel mai mic detaliu. Țin minte filmul documentar „In the dark“, de Servey Dvortsevoy, care m-a lăsat complet dezarmată, însă acesta nu e un film de școală. Din nou, un film „minimalist“, despre un bărbat orb care își petrece mai tot timpul în apartamentul său din Moscova croșetând sacoșe textile pentru alimente. Alături de el este o pisică, care se joacă cu ghemotoacele de ață, îngreunându-i misiunea. El încearcă să vândă sacoșele la colțul străzii, însă oamenii preferă plasele de plastic. M-a emoționat visceral acest film. Există un gest care m-a emoționat în mod special. Fiind orb și scăpând ghemul de ață pe jos, regizorul aflat lângă cameran, în spatele camerei, intră în cadru, ajutându-l să recupereze ghemul. După acest film, regizorul a decis să nu mai facă documentare din cauza dimensiunii etice. Am simțit pe pielea mea și cu „António e Catarina“, și cu alte documentare, că putem lăsa un vid imens în viețile oamenilor pe care îi filmăm, odată ce s-a terminat totul. Se creează o legătură fragilă, intimă, pe care trebuie să o gestionezi cu atenție și sensibilitate.

Ai povestit și despre experiența ta la Aristoteles, și despre profesorii din Lisabona și lucrurile pe care le-ai învățat de la ei. Dar cum a fost experiența în școala de film de aici?

În școala de film de la Cluj lucrurile au fost puțin diferite, pentru că ajungi la 18-19 ani de pe băncile unui liceu teoretic într-un sistem total diferit de învățare. Mi-a plăcut mult că a fost o școală practică, am avut foarte multe exerciții de filmat încă din primul an, și partea teoretică se sedimenta prin prisma acestor exerciții. În același timp mi-a plăcut că, în comparație cu școala de film de la București, UNATC, la Cluj (pe vremea mea) nu existau departamente de specialitate. Am trecut prin toate rolurile pe care le poți avea în producția unui film, ajutând alți colegi; la început energia e covârșitoare, ești curios și foarte generos cu timpul tău. Durează trei ani și, locuind în Cluj, nu foarte departe de casă (Oradea), nu ești chiar atât de provocat precum în Aristoteles și DocNomads, care sunt ca niște laboratoare experimentale care te detașează de realitatea ta. Aristoteles durează cinci săptămâni, ceea ce face ca totul să fie mai intens și mai intim, pentru că suntem izolați într-un sătuc pe care nu îl cunoaștem nici unul, nici participanții, nici tutorii. Avem un scop bine definit de a face un film și ne concentrăm pe el zi de zi. La fel și în DocNomads, timp de doi ani, 20 de regizori tineri din toată lumea sunt provocați să lucreze împreună, în țări străine lor, însă sub tutela unor profesori din țările respective, care au și rolul de mediatori culturali. DocNomads e un Aristoteles extins, are aceleași coordonate de laborator experimental, iar eu cred că îmi ating potențialul creativ când sunt detașată de mediul meu familiar. De aceea au funcționat aceste școli pentru mine.

Cum intervin experiențele personale în munca unui regizor de film documentar?

Îți dictează predilecțiile și interesele, dar cred că mulți documentariști vor să iasă din universul lor familiar și să descopere alte povești. Documentarele reflexive despre o experiență personală sau despre propria familie au devenit un vehicul pentru cineaști să exploreze fie o traumă, fie secrete de familie care au rezonanțe universale, și le consider filme extrem de curajoase.

Lucrezi acum la un documentar filmat în India și ai spus că subiectul lui atinge corzi politice sensibile, de aceea nu îl poți menționa înainte de a filma. În ce stadiu sunteți acum?

Suntem în faza de producție, filmul se intitulează „A rifle and a bag“ și e sprijinit financiar de IDFA Bertha Fund din Olanda, Asian Cinema Fund din Coreea de Sud și AlterCine Foundation din Canada. Filmul o urmărește pe Somi, o femeie tribală de 30 de ani, care a fost strateg militar în gherila maoistă indiană. Luptătorii se numesc Naxalites, iar mișcarea Naxalite movement. Somi s-a alăturat gherilei la vârsta de 12 ani. După 10 ani de luptă, s-a predat statului printr-un program guvernamental care încearcă să combată mișcarea extrem de violentă și locuiește într-o colonie de foști Naxalites. Am început filmările în noiembrie 2017, apoi am mai aplicat la grant-uri câteva luni, iar următoarele filmări vor avea loc în această iarnă. Sperăm ca filmul să fie gata până în iulie 2019.

Documentarul acesta este o colaborare – și întreaga muncă de a face film este astfel – cum te simți în echipă? Cum decurge procesul pentru tine? Care sunt lucrurile care îți plac la aceste colaborări creative?

Îmi place să parcurg unele etape singură, ca și vizionarea materialului înainte de montaj, în altele îmi place să colaborez cu alții. Pentru „António e Catarina“ am colaborat cu profesorul meu, Tiago Hespanha, pe tot parcursul procesului – întâlnirile presupuneau vizionarea materialului filmat și discutarea următoarelor scene pe care le-aș putea filma. Mai apoi, la montaj, mi se pare important să treci și prin filtrul altei persoane în care ai încredere. Pentru filmul din India, lucrez în co-regie, o experiență nouă cumva, deși am mai lucrat pentru exercițiile de școală în acest regim. Dar acum e vorba de un lungmetraj, durează deja de vreo doi ani acest proces, avem multe conferințe creative pe Skype, ne întâlnim când filmăm, dar la montaj vom lucra în același loc, nu mai merge de la distanță, va dura probabil luni de zile. Este mai anevoios, fiind în locații diferite, cu fusuri orare diferite, dar este extrem de interesant pentru toate trei să ne punem inputul creativ în același film.

La ce te uiți când te uiți la filme?

La prima vizionare încerc să mă las dusă de film fără să intelectualizez prea mult. Atmosfera filmului contează foarte mult, apreciez ambiguitatea, coerența stilistică, un limbaj cinematografic bine gândit, dar mai ales autenticitatea momentelor și a intenției.