Logo 100 Absolut Artists

Consuma Responsabil

Logo 100 Absolut Artists
DIANA BADICA

DIANA BADICA

Diana a studiat Psihologie și Asistență socială la Universitatea București. Îi intrase în minte să facă Litere și Filosofie, dar după ce a văzut cât de greu e un examen de admitere, a renunțat să mai treacă prin sesiunea din toamnă. Mai mult, în clasa a XII-a luase 6,75 sau chiar 5,75 la Olimpiada națională de limba română, așa că s-a gândit că nu are ce să caute la Litere. Oricum, știa că va fi scriitoare, nu avea nevoie să fie profesoară de română. Scrisese prima povestire în clasa a III-a, un basm între „Tinerețe fără bătrânețe“ și „Prâslea cel voinic și merele de aur“. A fost colegă cu Ștefan Niță, câștigătorul Concursului de Debut în Poezie Alexandru Muşina 2017 – „aveam caiete dictando cu texte, făceam schimb, ne încurajam fără să ne spunem asta pe față. Fiecare își amintește o poezie a celuilalt, a lui pare și acum mai bună, așa am învățat ce înseamnă încrederea, cooperarea, sprijinul. Am scris mai multe articole despre cât de greu e să te dezvolți într-un oraș mic de provincie tocmai pentru că eu nu am fost niciodată singură pe drumul ăsta.“ În curând urmează să predea editurii primul ei roman, și continuă să scrie.

Ai urmat niște cursuri de scriere creativă – ce ai învățat mai de preț din ele?

Am urmat primul curs de scriere susținut de Marius Chivu și Florin Iaru, în 2012, curs organizat de Revista de povestiri. E ceva interesant aici. Am fost respinsă la admitere – luasem un text din care am tăiat cât să respecte numarul de semne cerut. Nu m-am gândit la momentele povestirii, știam ceva – un text bun funcționează și dacă extragi un paragraf din cinci pagini, nu mă gândeam atunci la unitate, la proză, mă gândeam la cuvinte. Norocul meu a fost ca s-au retras două, trei persoane, nu știu a câta sub linie eram. La curs am învățat cum să am un text mai curat, fără exagerările cu care vin tinerii din școală; am învățat că da, un text bun poate să însemne un singur paragraf, dar dacă sunt mai multe, atunci trebuie sa existe unitate și coerență între ele. Am cunoscut oameni, m-am împrietenit cu Marius și cu Florin, am descoperit autori. Literatura devine mai apropiată așa, prin discuțiile de acolo înțelegi că scrisul este o muncă, nu ceva picat din cer, că nu e un semn de slăbiciune să fii blocat. E drept însă că am furat puțin startul – înainte de curs, îi cunoscusem pe Cezar Paul Bădescu și Mihai Ignat, care îmi citiseră prozele, îmi explicaseră o grămadă de chestii pe text.

Am citit undeva o recenzie în care se spunea că ai o voce feminină. Se mai face încă această distincție în literatură?

Încerc să nu intru în discuții legate de voci – sunt o voce feminină în aceeași măsură în care toate femeile sunt voci feminine. Îmi spunea cineva că scriu fin ca un bisturiu, descriu ușor, apoi țâșnește sângele, iar textul curge și curge, ca sângele. Cred că vocea mea e interesantă datorită modului în care mă raportez la subiecte. Nu mă interesează împărțirea pe voci, dar mă interesează viața. Am scris un text în Dilema Veche despre înmormântarea bunicii, unde am amintit despre unul din tipii de la serviciul de pompe funebre din cauza căruia eu și colegele mele din liceu eram îngrozite. Ne fugărea și-și desfăcea șlițul în fața noastră, era mai mare decât noi și corpolent, ne urmărea prin oraș. De ce să nu fi scris despre asta? Toata lumea știe cum se desfășoară o înmormântare, de ce să nu povestesc ceva mai apropiat mie decât obiceiurile? Vocea mea e vocea adevărului meu, atâta tot.

S-a vorbit despre munca ta, mai cu seamă în zona poeziei, ca o retragere din cotidian, și despre temerile pe care le exprimi. Ce vrei să exprimi, de fapt?

Când am scris volumul de poezie, nu reușeam să înaintez cu proza. Am scris pentru că nu aveam ce face – acel volum este început în metrou și probabil se vede asta. Nu am mai scris poezie, nu știu dacă o s-o mai fac, dar un lucru îmi e clar. Oricât aș vrea să mă extrag din cotidian, astăzi despre el vreau să scriu.

Ai vorbit la un moment dat despre scrisul ca act intim versus scrisul în public. Ce preferi?

Acum îmi e ușor să scriu oriunde. Am scris în cafenele, pe plajă, în aeroport, în casă cu alții. Într-o perioadă foloseam dopuri de urechi, ca să mă pot concentra, dar azi nu mai am nevoie de asta. Pur și simplu scriu, dacă simt că ideea iese din perioada de incubație, scriu. Atunci când am terminat cursul, simțeam nevoia să scriu imediat ce-mi venea o idee, mă temeam să n-o uit. Azi păstrez ideea în minte până-mi vine prima propoziție a textului. Când am asta, pur și simplu scriu, pot să fiu cu oricine, oriunde – spun: vreau să scriu ceva și scriu. Eu când vreau să scriu, scriu – cum s-ar spune în film.

E un lucru dintr-un text de-ale tale din Dilema: „ideea de familie nu se prinsese de familia noastră“ și pari să explorezi personaje și peisaje familiare în scriitura ta. E un lucru dificil pentru tine?

Îmi este la îndemână – în fiecare familie se întâmplă lucruri, uneori incredibile, care determină o anumită dinamică între oameni, între generații. Mama mi-a spus odată – „nu o să știe nimeni peste 100 de ani cine am fost eu, foarte bine că ai scris, să se știe cum era atunci“, iar mie mi-a plăcut. Unde mai pui ca ea deja se gândea că povestea va fi cunoscută peste un secol. Pornisem de la un text despre boală publicat în Decât o Revistă, non-ficțional. Da, moartea sau boala cuiva este o tragedie – și ce? Nu sunt ultimele tragedii trăite – de ce să nu scriu despre asta? Atâția oameni mor zilnic în lumea asta, fiecare e ruda cuiva. E drept că am o anumită lejeritate care vine din școală – am făcut practică la spitalul 9, în ONG-uri și în instituții publice – am auzit povești de viață extraordinare; am mers la terapie individuală și de grup, citesc psihologie, am prieteni psihologi, dezbat cu ei. Sunt sigură pe ce văd, pe ce simt și descriu clar. Nu trebuie să trec eu printr-un eveniment ca să-l povestesc, dar am nevoie să rezonez cu ce se întâmplă acolo.

Vezi mediul în care lucrezi ca fiind limitat?

Mă simt foarte liberă – pot să scriu orice-mi trece prin minte, nu îmi stă cenzura deasupra capului, nu mă tem de subiecte. Mediul poate fi limitat dacă îți compari subiectul cu al altor literaturi – realitatea noastră socială este diferită de cea a altor țări, deci subiectele vor fi prezentate diferit, deoarece dorința de a scrie, povestea în sine vine din alte frământări, descrierile vin din alte unghiuri. Dacă citești textele unor americani tineri o să găsești, dincolo de temele mari – moarte, boală, iubire, familie –, o serie de realități sociale mai puțin cunoscute la noi – condiția migrantului, de exemplu. Câți dintre scriitorii români sunt imigranți plecați din copilărie din țările lor?

De ce e relevant pentru tine să scrii?

Scrisul este parte din mine, nu e vorba de relevanță. Scriu așa cum citesc, ies în oraș, călătoresc. Nu-mi văd viața fără scris, mereu am scris. Dacă nu scriu într-o zi, îmi trece prin minte o povestire, deci tot în sfera scrisului sunt.

Ce interese personale se intersectează în munca ta?

Tot ce ține de dezvoltarea mea personală se regăsește în scris. Până la urmă, actul creator se referă la aceleași teme, diferența fiind făcută de unghiul fiecăruia de vedere. Ca să ajung aici, sunt foarte atentă la underdog, la relațiile dintre oameni, la corpurile lor. Pot să stau ore în șir fără să scot o vorbă, doar privindu-i pe alții, dar dacă merg spre ei, le pun întrebări, îi descos. Când eram copil, o puneam pe mama să-mi spună ce visa noaptea când îmi dădea să mănânc cu lingurița – până pe la cinci ani s-a întâmplat asta. Voiam să o aud, să știu ce e în mintea ei când nu e cu mine. Îmi place să știu ce se întâmplă în lume, vreau să înțeleg de ce schimbarea unei legi o să-mi influențeze viața și să scriu despre asta, dacă politica trece mai greu la oameni, atunci să înțeleagă o fărâmă din societate prin literatură. Mă documentez. Iubesc filmele documentare, am văzut zeci în ultimii ani, scriind la roman.

Versuri sau proză? Unde te simți mai confortabil?

Proză. Mă simt în largul meu construind mai mult. Am câțiva oameni cu care discut periodic despre ce scriu, le spun – am scris o povestire despre x, care face y lucru și se gândește să treacă la z. Când explic altuia, înteleg mai bine unde vreau să ajung cu textele mai lungi. Altfel, prozele scurte sau articolele le scriu dintr-un suflu – poate ce zic acum se potriveste și în poezie, dar eu azi aleg proza.

Ziceai undeva „poate ăsta e rolul literaturii, de a construi hărți“. Poți să dezvolți?

Nu mai știu în ce context am spus asta, dar probabil aveam în minte același lucru – literatura te face să înțelegi lumea, leagă lucrurile între ele, te ajută să-ți amintești, să compari, să-ți imaginezi – toate astea sunt operații ale gândirii. Deci literatura te ține și sănătos la cap.