Logo 100 Absolut Artists

Consuma Responsabil

Logo 100 Absolut Artists
IULIAN BOCAI

IULIAN BOCAI

Iulian a urmat un liceu filologic, unde se studia multă literatură și multe limbi străine. A făcut litere, apoi masterat în litere, apoi doctorat în litere; și s-a apucat de scris fără să știe exact de ce, dar spune că probabil că s-a ținut de scris din obișnuință. Primele poezii le-a scris în engleză, pe la șaisprezece ani, rugat de o profesoară care îl impresionase pentru că povestise în clasă, în limba pe care-o preda, una dintre poveștile indecente ale lui Creangă. A scris în engleză vreun an și jumătate – și spune că erau poezii oribile.
A debutat anul acesta cu romanul „Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu“, câștigând Concursul de Debut al Editurii Polirom, ediția 2018, singura editură la care a trimis manuscrisul, și spune că și-a trimis cartea în lume cu speranța ca cineva să o citească și să creadă că nu e scrisă degeaba și că autorul merită atenție, „care e speranța oricui scrie și fără de care nu scrie nimeni“.

Vorbește-mi despre lumea în care trăiește Priță Barsacu – cât din ea este lumea copilăriei tale? De ce ai considerat relevantă lumea aceasta pentru cei care te citesc?

Toată copilăria din carte e scoasă din lumea copilăriei mele. Acolo am crescut. Nu știu dacă m-am apucat să scriu pentru că lumea în sine mi se părea relevantă. De fapt, înainte să scriu despre ea și să înceapă să mă caute cititori care nu erau din lumea aia, dar totuși se recunoșteau în ea, am trăit multă vreme cu impresia că povestea are mai degrabă valențe locale și că n-ar fi repetabilă.

Ai zis un lucru într-un interviu: „de parcă tradiția romanului european de la Don Quijote încoace n-a încurajat mai mulți oameni să gândească decât a făcut-o vreodată o singură pagină din Descartes“ – poți să dezvolți? Făceai acolo o delimitare între cei care scriu de dragul artei și cei care spun că gândesc în afara poveștilor.

Există în istoria intelectuală europeană o rezistență împotriva literaturii, mai ales a prozei și uneori a teatrului, pe care unii filosofi le văd ca fiind pierderi de timp sau lucruri pentru care se consumă o energie prea mare pentru un rezultat prea mic. Ficțiuni. Lucruri care nu te ajută să crești, distracții. E un reproș recurent și vine de la oameni foarte inteligenți, dar care nu sunt suficient de inteligenți ori citiți să vadă că arta prozei oferă la fel de mari deschideri spre înțelegerea vieții ca filosofia.

Și mai spuneai despre cartea ta „am scris-o ca să mă lămuresc asupra trecutului“ – are scrisul pentru tine un rol edificator? Terapeutic?

Ca să mă lămuresc asupra trecutului, da, dar nu ca să mi-l iau de pe suflet. Nu cred în literatura terapeutică – ea poate foarte bine să funcționeze colateral ca schiță pentru autoanaliză, dar nu cred că asta e miza. Miza literaturii rămâne ori invenția, ori limbajul, ori redarea unei lumi în termeni cât mai convingători posibil. Preferabil toate trei. Ce probleme își rezolvă autorul scriind sunt ale lui și secundare. (Deși aș adăuga că primul lucru care se rezolvă atunci când scrii o carte bine primită este că asta te pune la adăpost – cel puțin pentru o vreme – de la a crede că nu ești bun de nimic. Și asta are într-adevăr un mare rol terapeutic.)

Mai spuneai și că „descrierea exclusivă a unei mulțumiri depline e boring“ – ce nu e boring pentru tine în literatură?

Cred în principiu că se poate scrie despre orice, dar că rareori există scriitori atât de buni cât să poată scrie proză fără poveste și că aceia dintre ei care sunt cu adevărat buni înțeleg că povestea, fie și una banală, este primul lucru de care e nevoie. Inevitabil, povestea descrie o progresie dinspre ceva spre altceva, și ca atare ceva în ea trebuie să se schimbe. Ori se pierde, ori se câștigă ceva, cât de mic. Nu sunt plictisitori cei care reușesc să redea credibil/interesant această schimbare.

Ai scris cartea atent, dar dintr-un foc. Poți să îmi spui cum a fost procesul? Și cum te raportezi tu la editări, corecturi, sugestii?

Nu știu dacă am un „proces“. Cred că ceea ce scriitorii sau teoreticienii numesc de obicei procesul scrierii e o serie de tabieturi scriitoricești pe care scriitorul le numește „proces“ pentru că le-a uitat originile și acum i se par magice ori esențiale. Nu cred în procese, dar e adevărat că romanul cere un fel anume de muncă și că nici nu poate fi scris din inspirație, tocmai pentru că e un gen de mare întindere. Nu poți să faci roman fără să accepți editări, corecturi sau sugestii – dacă nu le face redactorul, ești obligat să le faci tu, pentru că sunt multe lucruri pe care le poți uita sau greși atunci când scrii sute de pagini.

Ziceai că sunt câțiva cititori sinceri care trec primii prin ce ai scris. Ce au spus ei despre povestea lui Priță? E important ca un feedback să îți spună exact ceea ce voiai să auzi sau să îți deschidă o perspectivă nouă?

Mi-au spus că e foarte bună. E important să ți se spună că nu scrii degeaba, da, ori că ți-a ieșit ceva, dar nu e vital, mai ales că mulți dintre primii ei cititori au citit-o diferit, sau erau impresionați de lucruri diferite, sau comentau scene diferite. Sunt șanse mici să ți se deschidă perspective noi asupra unui text pe care tu însuți l-ai scris și pe care-l cunoști mai bine decât orice potențial cititor. Dar ce văd alții bine sunt greșelile pe care tocmai obișnuința cu propriul text ți le ascunde ție.

De ce e relevant pentru tine să scrii?

Scrisul e lucrul din mine pe care l-am încurajat cel mai des. Nu l-am încurajat atât de des cât să devină o necesitate, dar poate suficient cât să pot să-l numesc profesie. Așa că e relevant în primul rând pentru că-mi dă ceva de făcut la care mi se pare fie că mă pricep, fie că m-aș putea pricepe tot mai bine. Altfel, poate să fie relevant din alte motive, că mă ajută să mă gândesc la lume etc.

Cum te raportezi la limbă? E un instrument ofertant pentru tine?

E un instrument, în orice caz, și caut să-l folosesc ca atare, dar nu știu dacă trebuie înțeles ca fiind cel mai important. E vital să scrii bine proză, dar limba e doar un ingredient aici, la care trebuie adăugată abilitatea de a spune o poveste, ironia, atenția pentru oameni, pentru situații, imagini etc.

Lucrezi la ceva acum?

Da, la un alt roman, ceva mai mare decât primul, despre un poet. Cam atât pot spune despre el deocamdată.