Logo 100 Absolut Artists

Consuma Responsabil

Logo 100 Absolut Artists
ORKID

ORKID

Orkid

Orkid sunt o trupă aparte în peisajul muzical românesc. Dar sunt, în primul rând, Vlad Ilicevici (chitară, voce, synth-uri, ukulele), Radu Pop (tobe, percuție, vizualuri); George Frătica (bass) și Alexandru Andone (chitară, jouhikko, synth-uri). Vlad și Radu lucrau împreună de ceva timp la Animation Worksheep (platforma de formare educațională și recruitment pentru tinerii animatori din România și Republica Moldova), la Worksheep Studio – micul lor studio de animație & produție video – și la festivalul de film de animație, Animest. Au pornit proiectul în vara lui 2015, cu un alt coleg, Andrei Tănase, regizor și scenarist. În vara lui 2016 au înregistrat în această formulă primul album, „Standing Still in the Dark“, cu Robin Proca (de la Robin and the Backstabbers), fost coleg și prieten cu Vlad și Andrei, apoi Andrei a decis că e timpul să se dedice exclusiv filmului. L-au cooptat pe George Frătica, și au funcționat perfect din prima. Apoi, George l-a adus după el pe Alexandru Andone, aka Donny, pasionat de instrumente bizare și complexe, în parte meșteșugite chiar de el (Jouhikko/Talharpa, Tibetan Bowls, Wind Gong, Didgeridoo, Claves, Rattles, Shaman Drums etc). Acesta este nucleul proiectului, dar cei patru colaborează constant cu Sebastian Burneci, la trompetă și câteodată la clape, și au mai tot timpul invitați la concerte. Despre proiectul Orkid a vorbit pe larg Vlad Ilicevici.

Vă descrieți ca un „cinematic music project“ – un proiect interdisciplinar, care face lucrurile și mai interesante pentru public, dar care, îmi imaginez, vă complică munca. Cum arată procesul creativ? De unde vine și încotro se duce? Poate porni o idee dintr-o singură parte și să se transfere apoi în cealaltă direcție?

Eu sunt de formare scenarist, regizor și, mai nou, și producător de film. În ultimii mai bine de 16 ani am activat într-un fel sau altul în zona asta. Radu e animator și artist vizual. Astfel că relația muzicii noastre cu imaginea este cât se poate de naturală.
De aproape 20 de ani, de când scriu povești vizuale (aka scenarii), am făcut-o întotdeauna pe muzică, ba chiar cu muzica ce avea să devină soundtrack-ul filmului în cap. Cred cu tărie că, atât muzica, cât și toate celelalte forme de manifestare creativă spun povești. Sau povestesc senzații, stări și idei. Muzica, imaginea și conceptul sunt interconectate permanent și de cele mai multe ori una dintre ele vine la pachet sau o creează pe cealaltă sau pe celelalte.
Pe primul nostru album, cu doar nouă piese, din punctul meu de vedere sunt zeci de povești și nenumărate imagini, strânse undeva în conștient, inconștient și subconșient în mai bine de 30 de ani de când am început să am o minimă conștiință de sine. Peste care s-au depus cumva cele ale lui Radu și așa mai departe. Apoi am dezvoltat un sistem de lucru în care fiecare vine cu fraze muzicale, idei și frânturi de concept, pe care le dezvoltăm împreună într-un proces de creație colectiv și, zic eu, cât se poate de armonios. Nu zic că nu există diferențe de opinie, estetică sau chiar direcție conceptuală. Însă ele s-au rezolvat de fiecare dată, cât se poate de natural.
Ce e mișto e că eu și Radu lucrăm chiar acum la un scurtmetraj de animație – Suruaika – al cărui trailer e aici (https://www.youtube.com/watch?v=hPkigBofZQ4) și a cărui coloană sonora e ultimul nostru EP (https://orkid4.bandcamp.com/). Nici nu mai știm exact ce a fost mai întâi, scriptul sau muzica. Cel mai probabil au venit cumva la pachet.

Dar de unde a venit decizia de a face lucrurile astfel, dacă a existat vreo astfel de decizie conștientă?

Încercăm tot timpul să facem ce ne place și ce considerăm realmente important pentru noi. Evident că, de la un punct încolo, există un program clar, deadline-uri și multă, multă muncă. Și toate deciziile astea vin cumva firesc, cred eu, atunci când vrei să faci ceva pe bune.

Ce interese și preocupări comune v-au adus împreună, în afară de cele evidente? E nevoie să existe astfel de interese ca un proiect muzical să fie mai sudat sau mai relevant?

Toți patru avem aceeași etică de muncă, implicare și o cantitate uriașă de entuziasm și determinare. Deși nu ne place exact aceeași muzică, cumva avem același mood, reușim să ne întâlnim în același groove. Mai mult, eu cred ca aportul un pic diferit al fiecăruia dintre noi particularizeză și mai mult produsul nostru muzical.

Vorbeați la un moment dat despre lipsa publicului pentru un anumit gen de muzică și despre cercul vicios care ține de promovare/cluburi/radio-uri. Într-o lume ideală în care aceste probleme nu ar exista, cine ar fi publicul vostru țintă?

În momentul ăsta nu cred că e important pentru noi să ne definim un public țintă, ci să ajungem la cât mai mulți oameni, din care măcar o mică parte sunt convins că se va bucura de muzica noastră.
Am să încerc să îl parafrazez pe compozitorul Arnold Schonberg, citat mai târziu de Blixa Bargeld (Einsturzende Neubauten, Nick Cave and the Bad Seeds) într-un interviu pe care am avut onoarea să mi-l acorde ultimul dintre ei: „Dacă faci ceva care este realmente și fundamental important și relevant pentru tine, va exista măcar un om sau un grup de oameni care să îl considere la fel de important și relevant pentru el/ei.“
Cred că, din punctul de vedere al compozitorului și/sau performerului, e important să ne exprimăm cât mai bine și cât mai pe bune ceea ce simțim și credem. La cine și cum ajunge asta este mult mai important pentru manager, impresar și apoi promoter. În peisajul mai mare sunt, desigur, cel puțin egale ca importanță – ce faci și la cine ajunge. Din păcate, eu sunt nevoit să mă ocup de ambele, ca majoritatea dintre noi, cei din lumea asta mică, eterogenă și eclectică a muzicii alternative românești. Și, din punct de vedere al managerului, încerc doar să ajungem la cât mai multă lume. Cred că poveștile, emoțiile și armoniile pe care le punem în muzica noastră pot fi înțelese sau măcar intuite și plăcute de un public mult mai larg decât cel pe care îl avem împreună, noi toți cei din lumea amintită mai sus. Important este să ajungem într-un fel sau altul la ei.

Și democratizarea absolută a mijloacelor de promovare și exprimare (i.e. Facebook, Instagram, web &co + instrumente/aparatură din ce în ce mai ieftine, accesibile, ușor de folosit) ne și ajută, însă de la un punct încolo ne încurcă cu siguranță, pentru că ne pierdem în (sau mai rău, devenim) zgomotul de fond, între sute și mii și sute de mii de alte chestii, unele complet inutile și lipsite de valoare, altele doar acceptabile, dar și câteva mult mai valoroase decât noi.

Lucrați simultan în două medii și, ziceați la un moment dat, asta face ca emoțiile transmise de muzică să fie întregite de experiența vizuală. Cum percep cei care vă ascultă și vă privesc munca acest lucru?

Avem până acum doar feedback-uri pozitive în ceea ce privește întregirea experienței muzicale cu una vizuală. Și, desigur, ne bucurăm că le putem oferi spectatorilor noștri acest bonus. Însă Orkid este în primul rând un proiect muzical și avem și gig-uri care, din cauza limitărilor tehnice, nu includ vizualuri. Cu toate astea, funcționează absolut minunat, într-un mod diferit poate de celelalte.
Ba chiar cred că în top 5 cele mai mișto concerte pe care le-am avut vreodată sunt două fară vizualuri. Dacă nu chiar 3. :)

Și tot legat de asta, cât de important este aspectul estetic al muncii voastre? Și cât de mult cântărește mesajul?

După cum spuneam, facem exclusiv ce considerăm important și relevant pentru noi. Astfel că din ce facem alegem doar piesele care ne plac pe bune, fiecăruia dintre noi în parte. Nu avem un mesaj politic, filosofic sau estetic direct sau pe care ni-l propunem apriori, însă, cum mai spuneam, încercăm să exprimăm ce e important pentru noi, astfel că poate se mai strecoară și câteva lucruri din astea.

Și dacă ar fi să restrângem lucrurile atât de mult încât să spuneți că muzica voastră are un singur mesaj, cum l-ați rezuma?

Aici am să dau o alternativă:

1. În engleză, ca peste 90% din muzica noastră:

Keep on cheering, keep on howling,
Keep on dancing, keep on crawling,
We are all waiting for some dawn to break.

2. Sau în română, ca ultimele noastre două piese:

Cu capu-n zid, până la capăt.

E felul în care faceți voi muzică și o joacă?

Avem momente în care punem mâna pe instrumente, cântăm ce ne vine și câteodata din asta apar piese noi. De cele mai multe ori, nu. În ambele cazuri, ne întoarcem la muncă. Cea mai plăcută dintre ele. :)