Logo 100 Absolut Artists

Consuma Responsabil

Logo 100 Absolut Artists
PAUL MUREȘAN

PAUL MUREȘAN

Paul Mureșan

Paul e din Bistrița, a studiat arte la Cluj-Napoca și face, de aproape 10 ani, filme de animație în care își pune eforturile și tot sufletul. Că lucrează pentru propriile proiecte sau ilustrează videoclipuri, desenează postere sau orice altceva, munca lui Paul e mereu autentică și păstrează un aer inocent, care o face să iasă din ecran și să ajungă fix în inima publicului, unde îi e locul.

Ziceai într-un interviu că la un moment dat deveniseși sec în munca ta, încercând să te ascunzi. Apoi ți-ai asumat multiplele feluri în care ești tu în lume și le-ai pus în animații. Cât de important e pentru tine să fii atât de onest și autobiografic în munca pe care o faci?

Am avut o perioadă în care ascundeam cine sunt. Încercam să impun normalitatea care mi se impunea și mie, crezând că diferențele dintre mine și ceilalți sunt niște defecte care trebuie șterse cu radiera. Mă simțeam ca un desen greșit care trebuie corectat până e frumos ca celelalte desene, însă oricine care a încercat să corecteze un desen cu radiera a observat că, eventual, va rupe hârtia. Am observat că, rupând părți esențiale din mine, îmi făceam rău atât mie, cât și celorlalți, încurajându-i să facă la fel.
Părțile astea esențiale din mine erau fricile mele. Frica că nu-s normal, că nu sunt talentat, că îs cam tăntălău, frica că ce o să spună părinții despre mine, frica că eu nu am de fapt nimic de zis și frica că o să rămân singur, și tot așa… Păreau așa de multe și mari că m-am provocat să le animez, să văd cât de multe, cât de mari sunt ele de fapt? – și astfel a apărut prima animație a mea mai introspectivă, „Pui de somn“, despre prostiile pe care le visam noaptea și care mă făceau să cred că sunt cam bubu-capu’.
Cred că lucrurile care ne înstrăinează de oameni și de lume sunt fricile noastre, și cred că machierea acestei probleme face soluția invizibilă, așa că eu încerc, prin desene, să o demachiez. Să mă arăt așa cum sunt, mâzgălit; să nu pun presiunea normalității pe nimeni.

Și către ce fel de subiecte simți că te vei îndrepta atunci când vei epuiza aceste istorii personale?

Extratereștri!

E și un soi de activism în proiectele tale – se întâmplă pentru că nu poți altfel sau pentru că tu consideri asta un soi de datorie artistică?

După ce a aflat că sunt gay, un prieten nu a vrut să mai bea din același pahar cu mine. Foarte interesantă senzație m-a încercat. Simțeam că în spatele dezgustului lui se află un om speriat. Speriat că o să îi fac ceva rău, speriat că o să se ia și o să îi curgă și lui balele dupa bărboși cu burtică, cine știe? Niciodată nu mi-am spus: „Hai sa fiu activist!“, dar se întâmplă, când văd că urmează să tragem un referendum pe o groază de bani și facem proteste naționaliste doar pentru că doi bărbați se țin de mână pe stradă, să mă simt lovit iar de blestemul paharului, așa că pun mâna pe creion și mâzgălesc o punte între fricoși și pahare. Asta am încercat cu animația „Mamă, Tată, trebuie să vă spun ceva“, să arăt că frica e de ambele părți și că nu trebuie să o mascăm cu ură și bărbăție.

În aceeași ordine de idei, ai reacționat cu un desen care s-a viralizat după unul dintre incidentele de la Muzeul Țăranului Român. Tu ai ținut să îți asumi foarte public apartenența la comunitatea LGBT, de ce este vizibilitatea aceasta necesară pentru tine/pentru comunitate?

O persoană foarte apropiată avea probleme cu roșcatele, spunea că sunt fiice de drac, așa că îmi era greu să îi prezint roșcate. Ei, după ce i-am dus acasă un bărbat mare și bărbos pe care l-am prezentat ca fiind iubitul meu, nu a mai avut o problemă cu roșcatele. Problema s-a mutat la un alt nivel, și acum există mai puține roșcate discriminate în lume. Oamenii spun că „de ce ne zici că ești gay?, nu interesează pe nimeni“. Dar observ tot mai mult că, de fapt, ba da, sexualitatea e o chestie de care aproape toată lumea e curioasă, iar sexualitatea celorlalți e ultradezbătută în secret. Faptul că nimeni nu e curios e o minciună, însă nu o fac de curiozitatea generală, ci pentru că în felul acesta devenim mai atenți unii la ceilalți și învățăm să ne acceptăm mai mult. Faptul că îți sunt răpite câteva bancuri cu romi, maghiari sau homosexuali din repertoriu nu e neapărat o mare sărăcie, e un lucru care ne apropie și este posibil pentru că unii oameni sunt deschiși la a împărtăși cine sunt ei, în public. Ne va învăța să trecem peste micile diferențe ca să ajungem să lucrăm la un scop mai mare. O să sune ciudat, dar faptul că există oameni LGBT+ asumați o să ne ajute să ajungem pe Marte.

Primul film de animație al tău pe care l-am văzut a fost „2 păduri“ – în ce feluri simți că ai crescut, omenește și artistic, de atunci?

Hmm, întrebarea se lungește mult în timp, dat fiind faptul că acea animație e foarte veche. Păi, când am făcut „2 păduri“ credeam că prin ecologie pot salva universul, dar pe atunci eram un ecologist înfocat și credeam că dacă uit de mine și mă implic doar în ecologie fac un mare bine și pot să mor împăcat. Dar problemele ecologice nu vin din natură, vin din noi. E foarte important să plantăm, dar e ultra-important să tratăm sursa mizeriilor, adică pe noi înșine. Așa m-am pornit eu să fac curat în „beciul minții“ și să arăt ce am găsit acolo prin desene, ca să ne simțim confortabili cu cine suntem și să avem curajul să ne respectăm și să ne respectăm mediul, nu să ne băgăm jeep-ul prin Parcul Național Călimani, zdrobind jnepenișul, ca să găsim un loc bun de rugăciune pentru problemele din capul nostru (episod la care am fost martor într-o plimbare prin munți).

Filmele tale au generat emoții și au luat premii – în ce feluri sunt reacțiile acestea prețioase pentru tine? Și vin cumva premiile și nominalizările și cu o presiune suplimentară pentru munca ta?

După proiecția unui film de-ale mele la Filmul de Piatră, o tânără din public a venit la mine cu lacrimi în ochi, spunându-mi că prin asta trece și ea cu mama ei și că o ajută să vadă că nu e singura. Pentru mine, acel moment a fost foarte emoționant. Același film a fost cartea de vizită a Paulului ascuns pentru părinții săi, care au avut o reacție foarte mișto la film și care acum sunt foarte buni prieteni ai iubitului meu.
Pe lângă aprecieri, există și premiile, care sunt foare importante. Se pare că avem nevoie de premii ca să ne confirmăm că un film e bun sau nu. Astfel se împrăștie vorba despre un film, iar asta atrage și mai multă atenție, atrăgând și clienți sau sponsori care sprijină artistul să tot scoată din beci borcane de refulări și frici.
Există, desigur, și multă presiune. După ce un film a fost premiat mai mult ca celelalte, e ca copilul silitor care îi face pe frații lui să pară că nu-s buni de nimic, și astfel, motivația de a face filme poate să fie spulberată de un film bun de la începutul carierei. Dar aici cred că trebuie să ne amintim că filmele nu sunt făcute ca să strângă o căruță de premii, unele explorează zone nasoale și pot să reușească să spună o poveste sau nu, dar intenția trebuie încurajată, nu certată că nu a luat locul 1 cu coroniță.

Știi de la început cum vrei să arate un proiect? Cum se construiesc imaginile în mintea ta? Și cum e parcursul până ajungi la imaginile acelea?

Cred că filmele sunt vii. Concepția se face în cap, când ideea și intenția se împerechează, dar filmul își va lua forma finală în funcție de mulți factori, dezvăluind unde se află creatorul în acel moment al vieții lui. Se întâmplă să încep cu o idee și să se schimbe foarte mult până la finalul proiectului.
Imaginile apar ușor, fie când închid ochii, fie când le caut mâzgălind cu creionul pe hârtie.
Îmi place mult să desenez pe hârtie, și pentru câte un proiect se întâmplă să clădesc câte un teanc de 10.000 de desene.

La ce lucrezi acum? E vreun subiect pe care te gândești să îl abordezi?

Deocamdată lucrez la teza de doctorat despre animația ca dimensiune paralelă în care trăiesc prostioarele din capul nostru și, în rest, trag tare de anatomia artistică, pentru că am observat greșeli hardcore când desenez figura umană.